Cărți dragi

Muza – între Londra anului 1967 și Spania anului 1936

Muza de Jessie Burton este una dintre cele mai bune romane pe care le-am citit vreodată. Și, pentru că la fel de important precum romanul în sine este și contextul în care l-am descoperit, vă las mai jos povestea care m-a condus la cartea asta. Și câteva impresii, firește.

Muza – o carte aleasă după copertă

Se întâmplă uneori să-ți alegi cărțile doar pentru că te atrage coperta lor. Sau pentru că le-ai văzut la multe persoane pe care le urmărești. Uneori, se dovedește o alegere proastă. Alteori, ajungi să găsești unele dintre acele cărți despre care ajungi să vorbești mult timp de atunci înainte.

Citeam undeva că știi că ai dat peste o carte bună atunci când, deși nici măcar nu ai trecut de jumătate, întocmești în minte liste de persoane cărora o să le recomanzi cartea respectivă. Așa mi s-a întâmplat și mie cu Muza. Am știut după primul capitol că o să vreau să vorbesc despre cartea asta pe blog. Și nu doar pentru că mi-a fost dăruită de echipa Cartepedia. S-a întâmplat pur și simplu. Iar până să ajung la recenzia asta am recomandat-o deja aproape tuturor persoanelor alături de care am avut o discuție despre cărți în ultima perioadă.

Mi-am dorit Muza încă de la apariție. După ce am primit-o, adică prin decembrie, mi-am dat seama că sunt puțin reticentă în privința ei. Asta pentru că am descoperit că autoarea, Jessie Burton, e una dintre autoarele ale cărei cărți le-am abandonat la un moment dat. Mă refer la Miniaturista, cartea apărută acum câțiva ani la Editura Rao.

Ce au în comun Miniaturista și Muza? Ambele au o intrigă tare interesantă. Dar să lăsăm puțin Miniaturista de-o parte.

Între Londra anului 1967 și Spania anului 1936

În Muza, avem o poveste desfășurată pe două planuri. Unul ne poartă în Londra anului 1967. Cel de-al doilea, într-o insulă din Spania, în anii ’30. E drept, îți dai seama de la început că o să descoperi cheia misterului atunci când vei putea face legătura între cele două povești. Pentru că, aparent, singura similaritate stă în faptul că ambele implică două povești construite în jurul unor tablouri.

Intriga începe în 1967, o dată cu angajarea lui Odelle într-o galerie de artă. Șefa ei, Marjorie Quick, este un personaj excentric care stârnește curiozitatea instantaneu. Dintr-un motiv ce nu e neapărat articulat încă din primele pagini, Quick prinde drag de Odelle și o ia sub aripa ei protectoare. Apoi, nu neapărat în ordinea asta, avem: un tânăr englez care se îndrăgostește de Odelle, un tablou misterior lăsat moștenire, aspirația lui Odelle de a deveni scriitoare, neliniștea pe care o produce tabloul asupra lui Quick.

Până să apuci să te dezmeticești, ești trimis în anii ’30, pe o insulă unde familia lui Olive se stabilește la un conac deținut de tatăl lui Isaac Robles, un tânăr pictor aspirant. Pe insula pe care deja se simte amenințarea Războiului Civil Spaniol, ia naștere povestea creației tabloului pe care, ați ghicit, îl vom întâlni, deloc întâmplător, în Londra anului 1967.

Care este legătura între cele două povești vă las pe voi să aflați. Țin doar să vă mai spun că autoarea are un talent înnăscut de a te conduce pe piste false. Pe mine, cel puțin, m-a făcut să cred că am găsit cheia misterului ca, după vreo 50 de pagini în care mă îndoiam că merită să termin cartea (presupunând că știu deja finalul), mi-a demontat ipoteza inițială.

Scriitura – marele plus al acestei cărți

Dincolo de poveste, Muza este extrem de bine scrisă. Fie că ne uităm la dialoguri, firul narativ sau poveste. Muza e o poveste într-o poveste unde un tablou pictat în 1936 reușește să-și pună amprenta asupra destinului unor personaje care trăiesc în Londra anului 1967.

Mai jos, vă las o replică din dialogul meu preferat din carte, dintre Marjorie Quick și Odelle:

Nu e cazul să faci pe moralista aici, Odelle. Nu te plimbi cu o aură strălucind în jurul tău în funcție de forța unui paragraf. Nu mai e vorba de tine, odată ce citește altcineva. E ceva care există independent de tine. Nu lăsa abilitățile tale să te tragă în jos, nu face din ele o pată pe conștiință. (…) Când ceva e considerat bun, lumea e atrasă și, adesea rezultatul poate fi distrugerea creatorului. Am văzut asemenea cazuri. Așa că, dacă vrei să continui, ar trebui să fie complet irelevant dacă tu consideri că-i bun sau nu. 

 

Cui recomand Muza?

Sub influența recentă a cărții, aș spune că tuturor. Cu precădere, pasionaților de artă și celor care aspiră la o carieră literară. Nu mai puțin celor care iubesc poveștile desfășurate pe două planuri. La fel de mult o recomand celor care iubesc să dezlege misterele unei cărți. Și, nu în ultimul rând, celor care vor o carte bine scrisă.

Găsiți Muza aici, la librăria online Cartepedia. Sau, dacă aveți drum pe la vreun Librarium, o puteți cumpăra de acolo. Mie-mi place tare librăria din foaierul TNB pe care plănuiesc să o vizitez lunea asta, înaintea unui spectacol la care o să particip.

 

 

Foto: an_adventure_through_pages

Arată-le și prietenilor:

4 thoughts on “Muza – între Londra anului 1967 și Spania anului 1936”

  1. Am citit-o și eu prin noiembrie. A fost o lectură plăcută, dar nu wow, în stilul Kate Morton. Nu mi-a plăcut faptul că firele poveștii se leagă doar la nivelul naratorului omniscient, practic personajele rămân cu bucăți de puzzle-uri nerezolvate.

    1. Și pe mine m-a dus cu gândul la Kate Morton. Care, de altfel, nu m-a dat nici ea pe spate. I-am citit „Păzitoarea tainei” și am detectat cam aceleași minusuri ca și tine în timpul lecturii. „Miniaturista” ai citit-o?

Comentarii: