Cărți dragi

Trei etaje de Eshkol Nevo – o radiografie a singurătății și a vieții cotidiene

Trei etaje de Eshkol Nevo e printre cele mai bune cărți de proză scurtă care mi-au ajuns în mână. Da, chiar mă refer la toate cărțile de proză scurtă citite de mine de-a lungul timpului. E drept, nu-s multe. Dar, dintre toate, vă spun sincer că doar Trei etaje aș recomand-o cuiva care mi-ar cere o recomandare de povestiri bine scrise.

Sub forma unor confesiuni care abordează diferite teme, de la singurătate, la nebunie sau destrămarea căsniciei, trei etaje prezintă viețile a trei oameni, aparent fără nimic în comun. Ce le unește, într-un fel, e faptul că toate sunt puse pe seama unei lipse de comunicare. Între soți sau din lipsa unei prietene apropiate. Alteori, pentru că dispariția celui drag o impune.

Etajul 1

La etajul 1, facem cunoștință cu Arnon, un bărbat care i se confesează celui mai bun prieten, un scriitor. Confesiunea sa este despre degradarea vieții de familie și grijile care îl macină. Totul pornește de la un incident oarecum banal. Arnon decide să o lase pe Ofri, fiica sa cea mare, la vecinul de vis a vis, Hermann, cu toate că e conștient că bătrânul e în pragul demenței. Ce ar putea merge rău? se gândește Arnon. Și la fel te gândești și tu, aprobându-i gestul. Doar Ofri a crescut sub ochii lui Herman, iar bătrânul o iubește ca pe propria nepoată.

E greu să vorbești despre acțiune în primele pagini, însă ceea ce te intrigă e faptul că simți că tragi cu urechea la o masă vecină. Detaliile se relevă treptat și afli cum Arnon și soția sa, Ayelet, ajung în stadiul în care sunt acum. Indicidentul dintre bătrânul Hermann și Ofri pare doar o picătură care umple paharul. Astfel, prima proză a volumului este, de fapt, o radiografie a unei relații în prag de destrămare.

Confesiunea lui Arnon e, de fapt, un strigăt de ajutor.

Ascultă! După ce ai trăit vreme de 20 de ani cu o femeie, nu mai știi unde te termini tu și unde începe ea. Iar dacă te părăsește, pleacă cu tot cu tine. Sau cel puțin cu o parte din tine. 

În trecere, afli câteva detalii despre văduva de la etajul al doilea și despre bătrâna judecătoare ieșită la pensie de la etajul al treilea. Căci, la fel ca în viața reală, destinele se întrepătrund, iar vecinii de bloc fac parte din cotidian.

Etajul 2

Prima proză se sfârșește oarecum brusc, o dată cu discuția cu prietenul scriitor. Atenția ni se mută un etaj mai sus. Hani îi scrie unei prietene din copilărie despre frământările pe care le are în legătură cu starea ei de sănătate mentală.

Deși căsătorită și cu doi copii, Hani se simte singură, iar nebunia pare să pună stăpânire treptat pe ea. Soțul ei are o carieră care îi impune multe călătorii, iar Hani este veșnic acasă, așteptându-l. Astfel, joacă pe rând rolul avocatului acuzării și avocatului apărării, încercând să-i găsească scuze soțului care pare că a abandonat-o.

Sunt deja opt ani de când mă simt închisă într-o cușcă – da, exact așa – în cușca propriilor mele dorințe de a reuși acolo unde mama mea a dat greș, iar între timp, praful trecerii vremii mă acoperă, Neta. Iar eu îi dau voie să mă acopere. Nu mai am puterea de a simula o fericire care nu mai trăiește înăuntrul meu.

Pretextul scrisorii către prietena din străinătate este, însă, sosirea fratelui soțului său la ea la ușă, în căutare de ajutor. Urmărit penal, dar și de cămătari din cauza unor afaceri murdare, el găsește de cuviință că soția fratelui său îl va ajuta. Cu toate că s-au văzut doar de câteva ori și aproape că nu se cunosc cu adevărat.

Treptat, Hani nu mai reușește să diferențieze adevărul de imaginație. Astfel, ajunge în stadiul în care nu știe dacă fratele soțului ei a bătut cu adevărat la ușă, iar ea l-a adăpostit în ciuda pericolului de a fi acuzată de complicitate sau totul s-a întâmplat în propria imaginație.

Etajul 3

Un etaj mai sus, facem cunoștință cu distinsa judecătoare Devora Edelman, acum pensionată și văduvă. Spre deosebire de celalte două personaje care găsesc o modalitate de a se confesa, Devora este acum singură și simte nevoia de a discuta cu cineva. Într-una dintre zilele în care face curat, găsește un robot telefonic din interiorul căruia răzbate vocea fostului său soț, Michael. Iar Devora decide să i se confeseze.

Întreruperile robotului telefonic o constrâng să se limiteze în puține cuvinte. Fiecare fragment de confesiune ia forma unui mesaj de jumătate de pagină. Așa ajunge Devora să-i povestească lui Michael despre dorința sa de a se implica activ în protestele de la Tel Aviv, dar și despre invitația pe care le-o adresează vecinilor din bloc de a o însoți la proteste.

La etajul 1, chiar înainte de a bate la ușă, ia parte la o discuție aprinsă între soții care își aruncă acuze. Arnon cere implorare din partea lui Ayelet. Renunță. Urcă un etaj mai sus. Hani îi deschide, cu cei doi copii agățați de ea. Debora îi mărturisește, dintr-o coincidență, faptul că are impresia că a văzut pe cineva în apartamentul de vis a vis. Un bărbat cu un rucsac în spate care părea să se ascundă. Hani o îmbrățișează puternic și îi mulțumește. Debora nu înțelege despre ce e vorba.

Părerile lui Michael sunt încă teribil de importante pentru Debora, chiar la un an de la moartea sa, iar confesiunea bătrânei e poate cea mai emoționantă din întreaga carte, deoarece vorbește despre pierdere și singurătate.

Mi-am comandat un taxi. Tu n-ai fi acceptat să plătești o cursă de o sută de șekeli pentru o cursă la Tel Aviv, știu. Dar eu, da, Michael. Și ce să-i faci, acum eu sunt cea care ia astfel de decizii în casa noastră. Acum, după ce ai plecat, nu mai văd niciun rost în a pune deoparte fiecare bănuț. Pentru ce? (…) La naiba, cât de importantă e încă pentru mine, părerea ta!

 

Care e cea mai bună carte de proză scurtă citită de voi?

 

Era să uit să vă spun că eu am primit cartea de la dragii mei prieteni de la Cartepedia. Voi o găsiți la ei pe site. Iar după prima comandă, veți primi și un voucher cadou, să aveți reduceri în plus la următoarele voastre lecturi.

Arată-le și prietenilor:

Comentarii: