Castelul de sticlă de Jeannette Walls | Micro recenzie de carte

by andreeachiuaru

Când am aflat prima dată despre Castelul de sticlă am fost derutată nevoie mare de includerea ei sub sigla editurii Young Art. Am crezut că e o carte pentru adolescenți și am trecut mai departe. Nu sunt genul meu și asta e. După reeditarea în ediția tie-in (pe care apare actrița din ecranizare) mi-am îndreptat din nou atenția asupra ei. Am cumpărat-o la un Bookfest sau Gaudeamus și a rămas pe raft. Însă în ultimele 6 luni m-am tot ciocnit accidental de recomandări ale ei. Am citit puțin despre ce e vorba și am inclus-o în 6 cărți până în 2020, în categoria o carte pe care o ai în bibliotecă de mai bine de 2 ani.

Despre ce e Castelul de sticlă?

Castelul de sticlă este un volum de memorii care spune povestea copilăriei autoarei. Autoarea rememorează primii ani de copilărie, anii de adolescență, relația cu părinții ei. Nu e, la fel ca Învățare, o carte despre depășirea propriei condiții și dorința de a ieși dintr-un anumit mediu. Dar cele două cărți au și puncte similare. Jeannette vorbește cu duioșie despre părinții ei și reușește cumva să te convingă să îi înțelegi pe măsură ce citești mai mult și mai mult. Este o carte care poate fi citită de adolescenți, dar nu o carte pentru adolescenți. Și prin carte pentru adolescenți eu mă refer la o carte destul de accesibilă, cu un limbaj simplu, acțiune cumva lipsită de complicații.

Ce mi-a plăcut la carte?

Dacă Tara Westover își diseacă aproape copilăria și se simte o detașare în scriitură, Jeannette Walls e încă acolo. Pe măsură ce citești înțelegi nu doar că ea și-a iertat părinții, ci că îi iubește. Iar la început asta vine puțin în contradicție cu acțiunile din carte, până te obișnuiești. Spre exemplu, una dintre primele scene dure o prezintă pe micuța Jeannette de 3-4 ani care încearcă să-și fiarbă crenvuști pentru că mama ei nu vrea să îi dea de mâncare (pe motiv că are de terminat un tablou care va dura o viață în detrimetrul unei mese de o oră). Jeannette își dă foc și ajunge la spital cu arsuri grave. Reacția părinților, confruntați cu doctorii, e că niciun copil nu ar trebui cocoloșit, ci lăsat să se descurce singur. 

Au fost scene în care m-am oprit din citit foarte revoltată. Bătăi, scandaluri, momente în care tatăl bea ultimii bani de mâncare și își lasă copiii flămânzi. Cred că e extraordinar de greu să scrii despre asta. O admir pe Jeannette Walls nu doar pentru că a supraviețuit (ați înțelege dacă ați vedea prin câte a trecut), ci pentru că s-a distanțat suficient de mult încât să caute să le găsească o explicație părinților ei.

De ce Castelul de sticlă? Pentru că, pe fondul mutărilor dintr-o parte în alta, tatăl le promite constant că va construi un castel de sticlă în care să locuiască cu toții. Sunt zeci de nopți în care el stă aplecat deasupra planurilor. Ba la un moment dat, ca ultima soluție, o imploră pe Jeannette, fiica preferată, să nu plece la studii pentru că va începe construcția castelului chiar de mâine. După cum vă dați seama, asta nu se întâmplă.

Ce nu mi-a plăcut la carte?

Probabil că, dacă citeam Castelul de sticlă înainte să citesc Învățare i-aș fi acordat 5 stele. Însă nu m-am putut opri să nu compar cele două povești. Tara Westover reușește să vină cu mai mult decât o poveste. Accentul în Învățare cade pe procesul de a internaliza copilăria pe care a trăit-o și de a deveni un adult funcțional. Pe cealaltă parte, Jeannette spune o poveste care pe alocuri mie îmi pare neverosimilă. Accentul e pus pe povestirea copilăriei, dar aflăm prea puțin despre cum funcționează adultul Jeannette. Eu nu cred că o copilărie marcată de atât de multe abuzuri poate fi „uitată” astfel încât să fie amintite doar părțile bune. E ceva acolo care nu este spus, mai ales într-unele dintre scenele finale când familia se reunește periodic la mese de sărbători și evocă cu nostalgie amintirile din trecut.

Cui recomand Castelul de sticlă?

Nu știu dacă e chiar o carte pe care să o citească oricine, dar e o carte excepțională despre abuz, relația tată-fiică, alcoolism. Eu nu am simțit-o chiar ca pe un volum de memorii care să inspire (cum a fost în cazul Învățare), dar poate fi citită și în cheia asta, în funcție de experiențe.

Carte vs. film

Ecranizarea e destul de recentă și este disponibilă pe Netflix. Eu am văzut-o la două zile după ce am terminat cartea și impresia mea a fost că e o poveste destul de romanțată. Filmul pune foarte mult accentul pe relația dintre Jeannette și tatăl ei și exclude niște scene esențiale care în carte îți subliniază în ce familie disfuncțională a crescut Jeannette. Mi se pare puțin periculos să romanțăm astfel de povești, chiar dacă o facem de dragul publicului.

Dacă te interesează povestea, în linii mari, urmărește filmul. Însă dacă vrei o carte despre abuz, citește cartea.

Găsești Castelul de sticlă pe Libris.

Arată-le și prietenilor:
1 comment
0

S-ar putea să-ți placă și:

1 comment

ialinascrie 19 decembrie 2019 - 19:44

Foarte interesant! Te invit sa vezi ultimul meu articol despre cadourile de Craciun. ialinascrie.wordpress.com

Reply

Spune-mi părerea ta:

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

despre cărți, viața în București și alte idei

Acest blog folosește cookies pentru a personaliza conținutul pe care ți-l arată și pentru a contoriza numărul de vizitatori care accesează articolele. Poți stabili ce cookie-uri dorești să fie active pentru tine folosind butoanele alăturate. Acceptă Află mai multe