Acasă My stories Despre renunțare. Ce am învățat eu în ultimii ani și câteva lecții de dat mai departe

Despre renunțare. Ce am învățat eu în ultimii ani și câteva lecții de dat mai departe

de andreeachiuaru
4 comentarii

Despre renunțare – la scris, la așteptări, la cine obișnuiam să fiu

În ultimii doi ani, am fugit constant de scris. Pot vorbi despre o renunțare din punctul ăsta de vedere? Da și nu. Am fugit de scris pentru că am pus semnul egal între ce pot scrie eu de fapt și ce obișnuiam să scriu. Sunt lucruri în care nu mă mai regăsesc, dar pe care aș vrea să le indexez mai bine în mine.

În ultimele luni m-am mințit că din 2019 voi scrie mai des despre ceea ce simt și ceea ce cred. Că e în regulă să recomand cărți și filme, dar că trebuie să aștept acel moment ca să scriu despre alte lucruri. Era una dintre rezoluțiile notate pentru articolul din ianuarie: să mă reîntorc la scris.

Astăzi am citit un text scris de Petronela Rotar (în noua sa carte – Privind înăuntru) care spunea cât de greșit e să privim un nou an ca o nouă șansă. Sau ca pe un restart pe care trebuie să ni-l dăm din când în când. Și mi s-a aprins un led în cap legat de faptul ăsta: și azi am tot 365 de șanse noi (cum spune chiar Petronela în text). Nu e nimic diferit între ziua de astăzi și ziua de 1 ianuarie.

Restartul pe care avem nevoie să ni-l dăm din când în când numit renunțare

Mi se pare că prea des ni se bagă în cap ideea că nu e ok să renunți. Eu am crescut în felul ăsta. Părinții mei au (aproape) același job dintotdeauna. Sunt împreună dintotdeauna. Nu cred că s-au întrebat prea des cum ar fi să facă cu totul altceva.

Eu am pornit-o prost de la început. Mi-am dorit la Jurnalism și apoi am vrut să renunț. Am crezut că am fost dezamăgită de ce am găsit acolo, după cum povesteam în textul nu vreau să fac presă. Mi-au trebuit câțiva ani să-mi dau seama că am fost dezamăgită de ce NU am găsit în mine.

Eu mi-am dat seama că nu mă potrivesc cu profilul omului de presă. Dar mi-a fost atât de frică să-mi asum această renunțare, așa că am tot căutat motive în exterior. Mi-am spus că e învechită materia, că nu sunt profii cum trebuie să fie, că nu-mi pasă deloc de actualitate. Nimic din lucrurile astea nu e adevărat. Nu pe deplin, cel puțin.

Jurnalismul a fost prima mea renunțare, blogul cea de-a doua

Jurnalismul a fost prima mea renunțare. Cea de-a doua, câțiva ani mai târziu, a fost blogul meu pentru suflet. Și scrisul, implicit. În liceu scriam mult. Însă tot ceea ce scriam era foarte mult alimentat de ceea ce trăim în anii aceia. Da, erau relații disfuncționale. Și faptul că mii de oameni care au ajuns pe acel blog s-au regăsit în asta mă sperie puțin.

Când am învățat să am o relație cum trebuie să fie o relație, adică fără să-mi plâng fiecare ceartă și să o multiplic de zeci de ori într-un articol pe blog, am încetat să mai scriu. S-a întâmplat după o despărțire de două luni de omul meu drag. Au fost două luni în care am fugit de mine și în care am ieșit seară de seară pentru că nu voiam să fiu singură cu mine. Mi-a fost întotdeauna frică de asta. Atât de frică încât în acei ani căutam întotdeauna o nouă „relație” înainte să renunț la ce aveam pentru că nu voiam să rămân doar eu cu mine.

Încă sunt lucruri care s-au întâmplat atunci și despre care nu o să pot vorbi curând. Nu aici, nu în mod public.

Din dorința de a mă reinventa am pierdut din vedere un lucru important

Când mi-am dat seama că nu mai am despre ce să scriu (pentru că relația mea mergea bine și eu nu mai aveam ce emoții să hiperbolizez pe blog), am renunțat. Însă nici atunci n-am știut să renunț fără un back-up plan. Așa că am început să scriu pe blog de idei.

Treptat, a început să-mi placă să recomand cărți și pentru că îmi plăcea că erau oameni noi care mă cunoașteau doar prin intermediul acestui lucru. Au fost doi ani, pe atunci, în care mă prezentam cu titlul de scriitoare. Iar în ultimii doi ani am spus că ceea ce lucrez acum e de fapt ceea ce sunt. Rar am mai adus în discuție faptul că am scris o carte.

Astăzi știu că eu sunt suma tuturor acestor persoane pe care le-am delimitat.

Sunt Andreea care scria pe blog pentru suflet. Sunt Andreea care se răzvrătea împotriva felului de predare de la Facultatea de Jurnalism. Sunt Andreea care a scris o carte. Sunt Andreea care scrie toate textele alea care acum mi se pare prea siropoase, dar care vorbeau atât de mult despre mine, de fapt. Sunt Andreea care lucrează în Social Media. Sunt Andreea care citește mult și recomandă cărți.

Cei care renunță prea des și cei care nu renunță niciodată

La polul opus sunt oamenii care nu renunță niciodată. Eu, dacă nu v-ați dat seama de mai sus, sunt persoana care renunță prea des. Nu zic că e greșit să te reinventezi. Zic, în schimb, că e greșit să te aștepți să ștergi de fiecare dată trecutul și să vorbești doar la prezent.

Sunt înconjurată de prieteni și colegi care mi-au spus cât de mult urăsc job-ul. Am vorbit cu oameni care mi-au spus cât de mult urăsc că nu citesc mai mult sau mai des. Știu persoane care nu renunță la relații greșite și toxice pentru că asta ar fi egal cu renunțarea la tot ce știu ele de fapt.

Ceea ce mi-am dat eu seama astăzi e că nu e bine să fii în niciuna dintre taberele astea. Că nu e ok ca renunțarea ta să fie egală cu ștergerea tuturor amintirilor și lucrurilor care te-au format. Dar că nu e ok nici să rămâi într-un loc pentru că ți-e prea teamă de cum o să fie dacă pleci.

Despre teama de „cum o să iasă lucrurile”

Și ce mai știu și aș vrea să punctez e asta: prea mulți oameni care se tem să renunțe, se tem, de fapt, de cum o să iasă lucrurile. Ar fi absurd să le zic că e momentul să dea cu piciorul la tot. Pentru că mi-am dat seama cât de multă muncă se ascunde în tot ceea ce e un om. Însă le-aș sfătui să-și proiecteze un posibil viitor în care fac cu totul altceva sau sunt în cu totul alt loc și să se gândească serios la asta. Apropo de cărți, una excelentă pe tema este Designing your life.

Pentru că nici banii și nici stabilitatea nu ar trebui să ne lege de un lucru sau o situație care nu ne face fericiți. Iar faptul că în 2019 o să ne facem curaj să facem lucrul acela de care ne temem e cea mai proastă scuză pe care o putem inventa și toți știm asta.

Acestea fiind spuse îmi și vă promit că de astăzi n-am să mai renunț așa ușor.


P.S: feedback-ul tău contează pentru mine; cea mai la îndemână metodă pe care o folosesc ca să aflu dacă îți dorești să citești mai des astfel de articole este prin numărul de comentarii și de share-uri. Dacă ți-a plăcut și crezi că și altcineva are ceva de învățat de aici, te rog să dai un share

Arată-le și prietenilor:

S-ar putea să-ți placă și:

4 comentarii

The 4 hour work week. 7 idei geniale împrumutate din carte | Blog de idei 21 februarie 2019 - 9:11

[…] Citește și articolul meu Despre renunțare dacă ai nevoie de un impuls să faci ACEL lucru […]

răspunde
A. I. 4 ianuarie 2019 - 20:06

Tocmai am avut un mic atac de panica referitor la “renuntarea” mea. Ma ingrozeste schimbarea pe plan profesional dupa 11 ani de lucrat in aceeasi firma, insa ma ingrozeste si mai tare sa mai stau acolo. Mi-am pus mari sperante in inceputul asta de an nu doar pt ca e inceput de an, ci si pt ca buboiul a explodat la sfarsit de an la job si simt ca nu mai pot deloc intr-un mediu toxic si o atmosfera tensionata. Si atunci prefer sa renunt si sa fac o schimbare, desi din pct de vdr financiar nu e mai bine. Cred, insa, asa cum ai spus si tu, ca banii si stabilitatea nu ar trebui sa ne lege de ceva ce nu ne face fericiti. Sper ca oportunitatile sa apara si in viata mea pt ca simt ca trebuie sa schimb ceva, altfel ma invart intr-un cerc. Si, cum planul sentimental nu e cum trebuie sa fie, macar sa fie schimbari pe cel profesional. Imi doresc sa am curaj sa nu-mi mai fie frica de cum ar putea fi daca indraznesc sa schimb macazul.

răspunde
andreeachiuaru 9 ianuarie 2019 - 23:43

Și eu îți doresc mult curaj! Și îți recomand și o carte care sper să te ajute. Se numește Curaj cât trebuie și e apărută la noi la Editura Publica. Am scris și pe blog despre ea la un moment dat.

răspunde
Dani Ella 3 decembrie 2018 - 13:19

Si eu văd anul nou tot ca pe o nouă șansă. Sau ca pe un nou început. Dar nu mă sperie asta, nici nu încerc să mă păcălesc. Știu că în fiecare zi aș putea schimba ceva și nu trebuie să aștept 2019 pentru asta, însă pe mine mă motivează ideea că aș putea să o iau de la capăt și, cumva, e ca o speranță. O speranță că lucrurile vor mai bune pentru mine, că vor decurge mai ușor. dar fără să mă pierd complet în ideea asta.

răspunde

Spune-mi părerea ta:

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest blog folosește cookies pentru a personaliza conținutul pe care ți-l arată și pentru a contoriza numărul de vizitatori care accesează articolele. În regulă Află mai multe