Distanța dintre trupuri și distanța dintre suflete | Povestea noastră de dragoste partea a IIIa

by andreeachiuaru

Scriam prin 2015 că e mai mare distanța dintre doi oameni certați care locuiesc în aceeași casă decât cea între doi îndrăgostiți care-și duc dorul de la sute de kilometri distanță. Dacă ar fi să rezum într-o singură frază ce am învățat eu din relația mea la distanță cu Alex, atunci aș zice: nu distanța dintre trupuri desparte doi oameni, ci distanța dintre suflete.

Cel mai departe am fost atunci când eram împreună, dar îmi doream să plec

Mi-a fost greu să mă lupt cu distanța dintre trupuri? Foarte! Însă mai greu mi-a fost să mă lupt cu cea dintre suflete. .

Distanța a fost pentru noi un cuțit cu două tăișuri. Pe de-o parte, ne-a ajutat să ne bucurăm mai mult de clipele petrecute împreună. Pe de altă parte, ne-a luat posibilitatea de a ști cum să reacționăm atunci când apăreau neînțelegeri. La început, credeam că e mai simplu să te împaci cu un om care e la un pas distanță de tine. Pur și simplu îl privești în ochi și știi ce să zici. Ceva mai târziu am aflat că e mai simplu să fii departe.

Cea mai mare distanță între noi a fost în momentele în care eram unul lângă celălalt și nu știam ce să ne zicem. Nu aveam exercițiul disputelor pentru că distanța dintre trupuri ne învățase să ne calmăm separat și apoi să revenim unul la celălalt. Însă în momentele în care ne certam și eram unul lângă celălalt, nu puteam pur și simplu să plec. Trebuia să găsesc soluții.

Problemele într-o relație la distanță apar când nu (mai) știi unde vă veți intersecta

Așa au început problemele noastre. Nu distanța în sine era o problemă, ci faptul că ea se prelungea. Disputele au început în momentul în care planul pe care îl imaginasem nu mai putea fi materializat. La vremea respectivă, am crezut că am stricat totul. Acum știu că dacă nu aș fi luat fix aceleași decizii, astăzi aș fi fost în cu totul alt loc. Probabil că nu cu Alex.

De mică eu am fost învățată să lupt pentru ceea ce îmi doresc. Și chiar dacă mereu am crezut că sunt o persoană foarte ambițioasă, asta nu m-a oprit din a fi în același timp cineva care avea mari probleme cu dependența de cei din jur. Pentru că educația mea ar putea fi rezumată în două lecții: învață să lupți pentru ce îți dorești & întotdeauna cineva va fi acolo să aibă grijă de tine.

Părinții mei au avut grijă de mine. Bunicii mei au avut grijă de mine. Alex a avut grijă de mine. Însă toate astea m-au transformat într-o persoană dependentă de grija și suportul celorlalți. Într-un fel, asta m-a făcut puțin egoistă. M-am așteptat întotdeauna ca Alex să aibă grijă de mine. Dar nu prea mi-am închipuit că eu aș putea avea grijă de el. Sau că el ar avea nevoie de asta.

Mutarea la București a însemnat multe schimbări. Planul inițial a fost să termin facultatea de Jurnalism și să mă mut imediat la Brașov. Alex a cumpărat o garsonieră pentru noi. Era casa noastră. Însă văzând zi de zi ce oportunități îmi oferea Bucureștiul, mi-am dat seama că nu vreau să plec pur și simplu. Nu voiam să renunț să lupt doar pentru că ar fi fost mai simplu să mă mut la Brașov și să-l las pe Alex să aibă grijă de mine.

Cea mai importantă lecție: învață să asculți

Nu am vorbit cu Alex deschis despre ideea de a rămâne în București. Pur și simplu am început să cântăresc lucrurile și să-mi fac planuri. Am început să-mi fac prieteni în București. Am început să merg la evenimente. Și mi-am dat seama că Brașovul n-ar fi putut să-mi împlinească nevoia asta de a cunoaște oameni de la care să învăț multe într-un timp scurt.

L-am întrebat pe Alex ce părere are despre asta? Nu. Mi-a spus din proprie inițiativă? Nu. Certurile noastre nu au fost genul de certuri cu uși trântite, ci punerea unor bariere. Deși nu ne-am certat niciodată cu adevărat în acele luni, știam amândoi că ceva nu mai era la fel.

Am continuat ca și până atunci, deși nu mai știam prea bine unde și când ne vom intersecta. Nu am întrebat și nu mi s-a răspuns. Nu am știut cât de important e să asculți într-o relație. Și curând mi-am învățat cea mai dură lecție.

Cel mai bun și cel mai rău lucru care ni s-a întâmplat

Urmează să vă povestesc despre cea mai dură lecție pe care am învățat-o pe propria piele: despărțirea de Alex. A fost cel mai rău și totuși cel mai bun lucru care ni s-a putut întâmpla. Pentru mine, a fost șansa de a învăța să mă iubesc pe mine. Nu cred că m-am iubit cu adevărat până în acel moment. Pentru Alex, a fost șansa de a învăța că atunci când iubești și ai încredere într-o persoană, o urmezi chiar dacă ți-e teamă.

Ne-am despărțit cu mult înainte de acea ceartă. Ne-am despărțit când am început să acceptăm un „sunt bine” drept adevăr. Ne-am despărțit când am început să nu mai avem timp unul pentru altul. Că a fost Alex cel care a găsit refugiu în altă parte? Nu prea contează. Spun asta pentru că, deși am crezut că nu voi putea să-l iert pe Alex pentru ce a făcut, am găsit puterea să merg mai departe tocmai pentru că am înțeles contextul.

Dacă tu nu ești dispus să asculți, există altcineva care să o facă. Dacă tu ești prea ocupat, își va găsi altcineva timp. Asta s-a întâmplat și în cazul nostru. Când eram în liceu, credeam că nu e nimic mai dureros decât să știi că persoana pe care o iubești e fizic cu altcineva. Când am aflat că infidelitatea lui Alex s-a redus doar la niște discuții pe care le-am citit cu lacrimi în ochi, am aflat că e mai dureros decât orice să te știi înșelat în felul acesta.

Cum am învățat să mă iubesc pe mine

În seara în care m-am întors plângând în camera la cămin, am știut că nu voi mai fi niciodată aceeași persoană. Mai dureros decât trădarea în sine pe care am descoperit-o a fost că Alex nu mi-a spus să rămân. Mi-am dat seama că noi nu ne despărțeam pentru că el alesese să fie cu altcineva. Ne despărțeam ca rezultat al înstrăinirii din ultimele luni. Ne despărțeam pentru că nu mai era de multă vreme vorba doar despre distanța dintre trupuri. Ne pierduserăm pe drum. Nu mai știam unde ne vom intersecta și dacă ne vom intersecta vreodată.

În următoarea lună tot ce am avut mai bun de făcut a fost să mă ocup de mine. Am vrut să înțeleg tot ce s-a întâmplat ca să pot să iert și să merg mai departe. Am luat lecții de scris. Mi-am publicat romanul. Mi-am făcut prieteni noi. Am reînceput să scriu pe blog. Am învățat să fiu singură. Am învățat să mă iubesc pe mine.

Alex și cu mine ne-am împăcat două luni și jumătate mai târziu, după multe discuții. Țin minte și acum că eram la o terasă în Brașov și i-am spus că nu ne mai putem întoarce unde am fost pentru că ne-am depărți din nou mai devreme sau mai târziu. Atunci i-am spus pentru prima dată că vreau să rămân în București. Că simt că orașul ăsta mare, cu tot cu părțile lui urâte, e acum acasă al meu.

Cum ne-am regăsit unul pe celălalt

Cel mai greu mi-a fost să le explic celorlați că lucrurile sunt diferite de data asta. Mama și prietena mea cea mai bună mi-au spus că sunt nebună să mă întorc la omul care m-a făcut să sufăr. Ele au înțeles abia mai târziu că eu și Alex am avut nevoie de toată suferința aceea ca să învățăm să ne iubim mai mult și mai asumat. De părerea altora, nu prea mi-a păsat, sinceră să fiu.

Probabil că în filme el și ea se mută împreună în marele oraș și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți. Nu s-a întâmplat așa. Ce a urmat a fost un lung șir de negocieri, renunțări, acceptări. Ne-am împăcat pe la începutul verii lui 2016. Am reușit să ne mutăm împreună abia un an mai târziu, deși în acel an am petrecut mai mult timp ca niciodată împreună.

Am ales Bucureștiul nu pentru că Alex a adoptat alegerea mea, ci pentru că, după multe negocieri, ne-am dat seama că era pur și simplu cea mai bună idee pentru moment. Oricât de mult ne plăcea farmecul Sibiului și chiar dacă Clujul era locul în care se muta toată lumea și chiar și în ciuda faptului că noi aveam o garsonieră la Brașov.

Ce am învățat din toate astea

Am învățat că există zeci de feluri de distanțe. Distanța dintre trupuri e doar cea mai evidentă. Există distanță între suflete și distanță înțesată de lucruri nespuse.

Cel mai important lucru pe care îl poți învăța într-o relație este să asculți. Cu cât o vei învăța mai repede, cu atât vei putea construi mai ușor o relație de lungă durată. Să asculți nu înseamnă doar să întrebi și să fii atent la răspunsuri. Să asculți însemnă să interpretezi tăceri și priviri. Să asculți înseamnă să știi că „sunt bine” e de cele mai multe ori un mecanism de apărare.

Dacă tu nu ești dispus să asculți, există altcineva care să o facă. Dacă tu ești prea ocupat, își va găsi altcineva timp. Tindem prea des să luăm lucrurile ca fiind de drept ale noastre. Oamenii nu ne aparțin. Dacă omul pe care îl iubești își caută refugiul la altcineva asta nu înseamnă că vrea să-ți facă rău.

Reușita unei relații e un lung șir de negocieri. Chiar dacă ai alege întotdeauna în acord cu persoana pe care o iubești fără să-ți pui întrebări, mai devreme sau mai târziu vei avea măcar un mic regret și te vei întreba ce-ar fi fost dacă.


P.S: În cazul în care nu v-ați dat seama, aceasta a fost ultima parte a poveștii noastre de dragoste și a lecțiilor învățate. Voi reveni totuși cu un articol despre cea mai frumoasă cerere în căsătorie care s-a întâmplat în 2018 și, desigur, cu povești despre nunta noastră.

Arată-le și prietenilor:
0 comment
2

S-ar putea să-ți placă și:

Spune-mi părerea ta:

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

despre cărți, viața în București și alte idei

Acest blog folosește cookies pentru a personaliza conținutul pe care ți-l arată și pentru a contoriza numărul de vizitatori care accesează articolele. Poți stabili ce cookie-uri dorești să fie active pentru tine folosind butoanele alăturate. Acceptă Află mai multe