Povestea mea de Michelle Obama – de la Casa Albă, cu sinceritate

by andreeachiuaru

Povestea mea de Michelle Obama a avut premiera internațională în luna noiembrie 2018. La noi a apărut la Editura Litera, chiar la Târgul de carte Gaudeamus.

Știam de apariția volumului Povestea mea de Michelle Obama de prin vară. Aș minți însă dacă aș spune că o aveam pe lista de citit. Nu știam mai nimic despre cuplul Obama. Mă rog, în afara faptului că el a fost primul președinte de culoare al Statelor Unite și că a condus timp de două mandate.

Cum am decis eu să citesc Povestea mea de Michelle Obama

Asta înseamnă că, spre deosebire de unii dintre voi care poate așteptați cartea asta cu nerăbdare, eu nu am citit-o pentru că o admiram foarte mult pe Michelle Obama. Motivul e simplu: nu știam nimic despre viața ei la Casa Albă. Sau despre programele pe care le-a instuit. Sau sinceritatea de care a dat dovadă în sutele de apariții publice.

Însă socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg(ul de carte). Cum am văzut cartea la stand am știut că vreau să o citesc. Mi-am asumat că nu e o lectură care îmi va schimba viața. Poate de asta și mi-a plăcut atât de mult, până la urmă. Am privit-o strict ca pe un volum de memorii al cuiva care ar putea să mă inspire.

Apoi am citit prefața și m-am umplut de așteptări. Așteptări pe care Povestea mea de Michelle Obama le-a îndeplinit doar pe jumătate. Vă spun imediat și de ce.

Așteptări vs. realitate

Începutul ne-o prezintă pe Michelle Obama retrasă deja din viața publică. O femeie trecută de 50 de ani, fostă Primă Doamnă, care încearcă să se (re)obișnuiască cu normalitatea. O femeie care se bucură că poate păși în tălpile goale în curtea din spate. O femeie care-și poate prepara un sandviș fără ca pe urmele ei să stea echipa de securitate. O femeie care, mai presus de orice, se simte ușurată.

Tot în prefață am găsit și primul fragment din carte care m-a cucerit iremediabil. Fragment care deschide Povestea mea de Michelle Obama. Mie mi s-a părut și fragmentul care oferă una dintre cheile în care poate fi interpretată această lectură. Înainte să vă las să citiți fragmentul, vă spun că varianta în engleză a cărții se numește Becoming. Mi se pare că acest titlu ilustrează mult mai bine filosofia de viață a fostei Prime Doamne.

Când eram copil, năzuințele mele erau simple. Îmi doream un câine. Îmi doream o casă cu scară interioară pentru o singură familie. Obișnuiam să le spun oamenilor că atunci când o să cresc mare, o să mă fac medic pediatru. (…) Pe vremea aceea purtam părul prins în codițe împletite. Reușeam, fără excepție, să iau cele mai bune note la școală. Eram ambițioasă, chiar dacă nu aveam un scop precis. Acum cred că asta e una dintre cele mai inutile întrebări pe care adulții le pot pune copiilor. Ce vrei să te faci când o să crești mare? De parcă creșterea ar fi un proces finit. De parcă, la un moment dat, devii ceva, și acela este sfârșitul.

Și inevitabilele „se putea mai bine”

Acum să vă spun și ce anume m-a dezamăgit la Povestea mea de Michelle Obama. Cartea este împărțită în trei părți (excluzând prefața și epilogul): Povestea meaPovestea noastră și Povestea continuă.

În prima parte, Povestea mea, Michelle Obama vorbește despre copilăria sa dintr-un cartier sărac din Chicago. Nu lipsesc din povestire viața alături de un tată cu un handicap fizic. Nici lipsurile pe care le-a resimțit fiind copil. Accentul nu cade însă pe condițiile modeste de trai. Mai degrabă, aici se vorbește despre prieteniile copilăriei și importanța unui mediu familial unit. Cu toate că mi-a plăcut, prima parte a cărții a fost puțin prea tărăgănată.

O poveste unde cronologia faptelor a jucat un rol important

Poate dacă aș fi știut deja multe lucruri despre Michelle Obama, mi-ar fi plăcut tare mult să am această poveste în ordine cronologică. Pornesc însă de la premisa că nici voi, la fel ca mine, nu știți multe despre parcursul profesional al lui Michelle Obama. Primești astfel o înlănțuire de întâmplări, dar nu cunoști în ce fel i-au modelat caracterul fostei Prime Doamne. Lucru pe care, într-adevăr, îl afli puțin mai târziu chiar din lectura cărții. Însă nu m-a dat deloc pe spate ordonarea cronologică a poveștii.

Pe de altă parte, dacă te gândești că americanii sunt deja la curent cu inițiativele propuse de Michelle Obama sau cu discursurile ei, atunci totul are mult mai mult sens. Cred că n-ar fi stricat dacă Povestea mea de Michelle Obama ar fi început cu o notă a editorilor în care să se explice mai multe despre Michelle Obama, Fosta Primă Doamnă. Ca apoi să te bucuri cu adevărat de mărturia asta care nu face altceva decât să o arate pe Michelle Obama, femeia.

Povestea de dragoste dintre Michelle și Barack Obama

Deja din partea a doua, Povestea noastră, care relatează întâmplări petrecute la scurt timp după ce Michelle și Barak s-au îndrăgostit unul de celălalt, cartea m-a prins iremediabil. O bună parte a acestei părți este dedicată campaniei electorale pentru candidatura lui Barak Obama la statutul de președinte.

O pregătire meticuloasă care a implicat zeci de persoane (nu cred că m-am gândit vreodată cu adevărat la asta), dar și multă muncă. Nici nu e de mirare frustrarea pe care Michelle Obama o exprimă la un moment dat.

Televiziunile îl numeau „rock star” și vorbeau despre „un succes peste noapte”. De parcă el n-ar fi petrecut ani de zile muncind pentru acele momente petrecute pe scenă. De parcă discursul l-ar fi creat pe el, nu invers.

Sinceritatea la loc de cinste

Dincolo însă de admirație, cel mai frumos lucru pe care l-a făcut Michelle Obama este că a vorbit despre lucruri așa cum erau. Iar asta înseamnă că, în Povestea mea de Michelle Obama nu veți găsi nicidecum un fairytale. Pentru că ea recunoaște cât de mult a urât politica la început. Și povestește chiar și nenumăratele rânduri în care s-a îndoit de faptul că Barack o să reușească ceea ce și-a propus. Pentru ea, Barack era un om bun, poate prea bun.

Ascultându-l pe Barack, am început să înțeleg că versiunea lui de speranța ajungea mult mai departe decât a mea. Una era să te extragi pe tine însuți dintr-o fundătură și cu totul altceva era să încerci să ridici locul în sine.

Și, inevitabil, pe alocuri, versiunea lui Michelle Obama asupra faptelor devenea deranjată pentru cineva din exterior.

Când discutam cu reporterii, rareori mă întrebau despre munca mea,. Inserau „cu studii la Harvard” în descrierea pe care mi-o făceau, dar, în general, rămâneau doar la atât. În câteva publicații au apărut articole ce speculau că nu aș fi fost promovată la spital pentru meritele mele, ci datorită importaneței politice tot mai mari a soțului meu. Era dureros de citit. (…) Pentru mine fusese întotdeauna important ca oamenii să îl vadă pe Barack ca pe un om, nu ca pe vreun mântuitor de pe altă lume. Maureen Dowd ar fi preferat, probabil, să apar cu un zâmbet mecanic și privirea plină de adorație.

Dar iar simt nevoia să revin la un lucru căruia i-aș fi simțit lipsa. Aspect pe care mi l-aș fi dorit atât în partea a doua a cărții, cât și în partea a treia: câteva note de subsol. Deși în Povestea mea de Michelle Obama stilul este suficient de accesibil, există concepte și aspecte pe care, neinformat privind politica internațională, nu ai cum să le înțelegi. Mi-aș fi dorit să aflu mai multe despre anumite evenimente menționate. De câteva ori chiar m-a oprit să caut pe google ce mă interesa, iar asta mi-a încetinit lectura.

De la Casa Albă, cu sinceritate

Partea a treia, Povestea continuă, descrie anii petrecuți la Casa Alba. Este cea mai sinceră și mai delicioasă parte din Povestea mea de Michelle Obama. Pentru că vorbește despre diferențele dintre percepția publicului asupra a rolului primei doamne și realitate, viața la Casa Albă și cauzele susținute de Michelle Obama de-a lungul celor opt ani în care Barak Obama a fost președintele USA.

Aceasta este partea în care ajungi să o înțelegi și să o apreciezi cel mai mult pe Michelle Obama. Pentru sinceritate, dorința de schimbare, lupta de a muta atenției presei și a publicului de la felul în care arată (o femeie prea înaltă, prima negresă de la Casa Albă, după cum spune chiar ea) la lucrurile pe care le are de spus.

La fel de mult mi-au plăcut și paralele pe care Michelle Obama le face în viața de dinainte de Casa Albă și cea în care existau zeci de persoane ale staff-ului gata să le satisfacă chiar și cele mai mici dorințe. Însă mai emoționant mi s-a părut sinceritatea cu care ea vorbește despre lucrurile care păreau, într-un fel, prea bune să fie adevărate.

Oprah Winfrey îmi trimitea mesaje de încurajare, Stevie Wonder, idolul meu din copilărie, venea să cânte la evenimentele de campanie, gluminând și spunându-mi pe numele mic de parcă ne știam dintotdeauna. (…) Pe de altă parte, eu încă mai învățam despre viața publică. Mă consideram o femeie încrezătoare în sine, de succes, dar, în același timp, rămăsesem copilul care le spunea oamenilor că vrea să se facă medic pediatru.

Cele mai frumoase fragmente din Povestea mea de Michelle Obama

Despre copilărie și multiculturalism

În prima parte a cărții, Michelle Obama vorbește despre copilăria într-un cartier mărginaș din Chicago în care locuitorii (în majoritatea lor cu o situație financiară nu tocmai grozavă) învățau să-și accepte diferențele și să se înțeleagă unii pe alții. Cei care reușeau să facă asta fără efort, încă de la primele interacțiuni, erau copii. În sensul ăsta, Povestea mea de Michelle Obama este și o frumoasă mărturie a unui copil a cărui culoare a pielii l-a făcut să fie respins sau privit cu reținere.

Copiii nu își făceau prieteni după culoarea pielii, ci după cine era afară și avea chef de joacă.

Despre cât de important este să înveți să trăiești cu visul celui de lângă tine

Vă spuneam puțin mai sus că povestea de dragoste dintre Michelle și Barack Obama e departe de a fi descrisă ca un fairytale. În primii ani de la intrarea în politică (înainte de intenția de a candida), pentru Michelle, vocația lui Barack era ceva greu de înțeles. Dragostea puternică însă a făcut-o să-l susțină pe Barack chiar dinainte ca el însuși să știe măcar în ce direcție aveau să se îndrepte lucrurile.

Pentru mine, coabitarea cu chemarea puternică pe care o simțea Barack – să dorm în același pat cu ea, să stau cu ea la masă – era ceva cu care trebuia să mă obișnuiesc. Nu pentru că el ar fi făcut mare caz pe tema asta, ci pentru că era atât de vie. În prezența siguranței lui, a convingerii că putea schimba ceva în lume, prin comparație, eu nu puteam să mă simt altfel decât puțin confuză. Chemarea lui și sensul pe care îl căuta în viață părea să fie, fără ca el să-și dea seama, o provocare pentru ceea ce doream eu.

Despre acceptarea diferențelor în relația de cuplu

Dacă în primii ani ai căsniciei Barack era mai degrabă autonom și individualist, Michelle visa să reconstruiască mediul în care copilărise. Deși o femeie ambițioasă care voia să aducă o schimbare în comunitate, pentru Michelle, dorința de a avea copii a fost dintotdeauna una dintre cele mai mari.

Discutasem în principiu despre cum vedea fiecare dintre noi căsătoria și mă îngrijora uneori cât de diferite păreau să fie viziunile noastre. Pentru mine, căsătoria era o certitudine, ceva ce fusesem crescută să aștept să se întâmple într-o bună zi. La fel cum era o certitudine că urma să am copii, încă din vremea când eram doar o fetiță care le acorda multă atenție păpușilor ei. Barack nu era împotriva căsătoriei, dar nici nu se grăbea în mod special. Pentru el, iubirea noastră însemna deja totul. Era suficientă pentru o viață completă și fericită împreună. Cu sau fără verighete.

La fel de mult mi-a plăcut și demitizarea faptului că într-un cuplu nu ar trebui să existe certuri.

Ca orice cuplu la început, învățam să ne certăm. Nu ne certam des, iar când o făceam era pentru lucruri mărunte. Un șir de exasperări înăbușite care ieșeau de regulă la suprafață când unul dintre noi sau chiar amândoi eram prea obosiți sau stresați. Eu (…) am tendința să țip când sunt furioasă. Barack, în schimb, are tendința de a rămâne rece și rațional. Am avut nevoie de timp – ani de zile – ca să înțelegem că așa suntem construiți fiecare, că fiecare este suma codurilor genetice și a tot ceea ce au pus în noi părinții noștri și părinții lor, mai înainte.

Despre frământările femeii de astăzi

Parcursul profesional al lui Michelle Obama nu a fost unul lipsit de confuzie. Un lucru pe care l-am apreciat este că ea vorbește cu sinceritate despre această confuzie. Și, la un anumit nivel, multe dintre gândurile pe care Michelle Obama le împărtășește în carte sunt gânduri care mi-au trecut și mie prin minte. Și probabil și vouă.

Fusesem crescută să fiu încrezătoare și să nu țin cont de limite. Să cred că pot să urmăresc și să obțin orice îmi doresc. Iar eu voiam totul. Voiam să trăiesc în stilul femeii de carieră independente. Dar gravitam și spre normalitatea stabilizatoare de a fi soție și mamă. Voiam să am o carieră și o viață de familie. Dar și șansa ca nici una dintre ele să nu o excludă pe cealaltă. Speram să fiu exact ca mama și, în același timp, să nu fiu deloc ca ea.

Despre sacrificiile pe care politica le impune

Scoase din context, anumite fragmente ale cărții ar putea fi mai degrabă o mărturie a dorinței lui Michelle Obama de a-l părăsi, la un moment dat, pe Barack. Însă ce aș vrea să subliniez, de fapt, prin citatul acesta pe care l-am notat în timpul lecturii este că politica cere sacrificii. Unele pe care eu, de exemplu, nu le-aș fi intuit înainte de lectura acestei cărți. Ca de exemplu, faptul că, în politică, timpul petrecut alături de familie ar fi putut fi considerat de cineva o risipă.

Pe lângă celelalte responsabilități pe care le avea, Barack trăia contracronomentru. Modul în care trăia fiecare dintre acele minute și ore ar fi putut, teoretic, să afecteze rezultatul final. Atunci am aflat că, în termenii unei operațiuni de campanie, fiecare minut sau oră pe care candidatul le petrece în privat, cu familia, sunt considerate, în esență, o risipă de timp prețios.

Sau că plecările trebuiau acceptate ca atare și susținute, indiferent de nevoile și dorințele omului de lângă tine.

Mă simțeam vulnerabilă când el era plecat. Nu pentru că el n-ar fi fost cu totul fidel căsătoriei noastre (…), ci pentru că, fiind crescută într-o familie în care toată lumea era prezentă, dezamăgirea era și mai puternică atunci când cineva nu apărea.

O viziune diferită despre statutul unei Prime Doamne

Pe de-o parte plină de amuzament, pe de altă parte reală și tranșant de sinceră, viziunea lui Michelle Obama asupra statutului de Primă Doamnă a fost factorul care a ridicat, cel mai mult, lectura în ochii mei.

Nu exista un îndrumar pentru Prime Doamne în devenire, în Statele Unite. Din punct de vedere tehnic, nu este un post și nici o funcție guvernamentală. Nu vine la pachet cu un salariu și nici cu o listă explicită de obligații.

Știam ce era important pentru mine. Nu voiam să fiu un fel de ornament frumos îmbrăcat care apărea la dineuri și la tăieri de panglici. Eu voiam să fac lucruri care să aibă impact și care să fie de durată.

Orice aș fi ales să fac, știam că aveam să dezamăgesc pe cineva. Campania electorală mă învățase că fiecare gest sau experie facială putea fi interpretată în zeci de moduri diferite.

Viața la Casa Albă, cu bune și cu rele

În copilăria mea fusesem învățată să mă descurc singură. Fusesem crescută să mă ocup singură de treburile mele, dar acum asta părea imposibil. De treburile mele se ocupau acum alții. Înainte să plec undeva, personalul meu parcurgea traseele în avans, cronometra fiecare etapă la minut și îmi programa și pauzele de mers la baie. Agenții îmi duceau fetele la joacă. Nu mai conduceam mașina și nu mai aveam la mine lucruri cum ar fi banii sau cheiele de la casă.

Puterea unei prime doamne este un lucru straniu – la fel de fină și de nedefinită ca rolul în sine. Nu aveam autoritate executivă. Nu comandam trupe și nici nu mă implicam în diplomația oficială. Tradiția îmi cerea să eman un fel de blândețe, să-l flatez pe preşedinte cu devotamenul meu și să flatez națiunea. Aveam influență prin faptul că eram eu însămi o curiozitate – o primă doamnă de culoare, cu o carieră proprie, mamă a unor copii mici. Oamenii păreau foarte interesați de rochiile mele, de pantofi și de coafură, dar trebuiau să mă vadă și în context, unde mă aflam și de ce.

În loc de concluzii

Am scris despre Povestea mea de Michelle Obama mai mult decât scriu în mod normal despre o carte. Am făcut asta pentru că mi s-a părut că sunt multe de spus. Mi s-a părut că, dacă nu v-aș fi arătat fragmente, nu ați fi înțeles unde am vrut să ajung. Da, e o carte bună. O carte care mi-a plăcut. O carte pe care mă bucur că am citit-o. Dar nu cred că e o lectură care să-ți schimbe viața. Poate fi asta pentru cineva din America. Sau pentru o persoană de culoare. Nu știu. Mie mi s-a părut sinceră și reală. Și mă bucur că am cunoscut-o pe Michelle Obama prin intermediul acestei cărți.

Țin să mulțumesc Ralucăi de la Editura Litera pentru că mi-a dat ocazia să citesc cartea asta imediat ce a ieșit din tipar.

Dacă v-am făcut curioși, găsiți Povestea mea de Michelle Obama pe Cartepedia sau Libris.

 

P.S: Voi aveți în plan să citiți Povestea mea de Michelle Obama?

Arată-le și prietenilor:
11 comments
3

S-ar putea să-ți placă și:

11 comments

Cărți de citit toamna recomandate de comunicatea mea de pe instagram 31 august 2019 - 13:04

[…] Citește și recenzia mea pentru Povestea mea […]

Reply
Burdan Dora 7 februarie 2019 - 21:45

Pentru iubitorii de carti autobiografice este o carte interesanta, scrisă intr-un stil rafinat de catre o doamnă care, până la urmă, este un avocat, are darul de a povesti și mânuiește bine verbul, cunoaște forța cuvintelor. Ce am învățat din această carte? Ca adversitatea albilor față de negri era încă destul de mare in anii 70- 80, și nu cred că a disparut nici acum in era ,, political correctness,, cu toate că mentalitatea americanilor se emancipează treptat- in unul din capitole este descris momentul in care doamna se bucura pentru dreptul homosexualilor de a se casatori intre ei; că America are inca mari probleme in ceea ce privește controlul asupra drogurilor si asupra armelor; dar, si ca școala si educația sunt intrumentele care te pot ajuta in a-ți depași condiția sau limitele.

Reply
Lista mea de cărți citite toamna asta și recomandări | Blog de idei 19 decembrie 2018 - 21:29

[…] Ultima, dar nu cea din urmă carte din lista mea este autobiografia fostei Prime Doamne de la Casa Albă. Eu știam foarte puține lucruri despre Michelle Obama, însă cartea asta mi-a plăcut tare mult. Nici adepta autobiografiilor nu prea sunt, însă Povestea mea vorbește despre atât de multe lucruri încât e imposibil să nu găsești un subiect interesant la ea. Pentru că nu este o carte doar despre politică sau doar despre SUA, ci este o carte despre femei, despre rasism, despre familie. Am povestit multe despre ea într-un articol. […]

Reply
Ioana 1 decembrie 2018 - 21:20

Eram curioasa de cand am vazut cartea pe story urile tale, insa din acelasi motiv ca si tine. Nu stiu multe despre ea. Imi propun ca anul viitor sa o citesc.

Reply
andreeachiuaru 2 decembrie 2018 - 20:01

Aștept impresiile tale! 🙂

Reply
IoanaI 26 noiembrie 2018 - 18:00

Eu nu vreau sa citesc review-ul, Andreea, ca nu m-am apucat inca de ea si vreau sa ma surprinda fiiiiecare pagina, fara sa stiu nimic, nimic din ce urmeaza. 😀 😀 😀

Reply
andreeachiuaru 27 noiembrie 2018 - 14:34

Ce drăguț! Am vrut să-ți scriu în privat să-ți trimit recenzia și să-ți spun că mi-a plăcut, deci să go for it.

Reply
Ioana Soare 26 noiembrie 2018 - 14:22

Adevărul e că în ultimele zile am am văzut cartea pe rețelele de socializare, și chiar dacă prima reacție a fost “o vreau și eu”, după ce mi-a tot apărut în feed de N ori m-a cuprins sentimentul acela indirect de respingere, din cauză că e prea mediatizată. E prima recenzie pe care o citesc și mi-a fost de mare ajutor. Să știi că îmi doresc în continuare să o cumpăr, acum că mi-am făcut o idee la ce să mă aștept.

Te pup Andreea, o zi frumoasă și spor la lectură!

Reply
Bumbu Anabela 25 noiembrie 2018 - 20:51

Frumos review. Mie mi-ai trezit curiozitatea și aș vrea să citesc cartea. Îmi plac biografiile, nu știu ce impact ar avea asupra mea această carte, dar mi se pare interesantă. Mai ales că e vorba despre o persoană importantă și controversată care își așterne povestea pe hârtie, cu sinceritate.

Reply
andreeachiuaru 25 noiembrie 2018 - 22:14

Mulțumesc! Sper tare mult să îți placă și ție cartea, atunci când vei dedice să o începi 🙂

Reply

Spune-mi părerea ta:

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

despre cărți, viața în București și alte idei

Acest blog folosește cookies pentru a personaliza conținutul pe care ți-l arată și pentru a contoriza numărul de vizitatori care accesează articolele. Poți stabili ce cookie-uri dorești să fie active pentru tine folosind butoanele alăturate. Acceptă Află mai multe