Hibernarea este un proces biologic esențial pentru supraviețuirea anumitor specii în condiții extreme, în special iarna. Acest mecanism permite animalelor să reducă drastic consumul de energie prin încetinirea metabolismului, scăderea temperaturii corporale și minimizarea activităților fiziologice. În regnul animal, durata și intensitatea hibernării variază considerabil, unele specii fiind capabile să intre într-o stare de inactivitate profundă pentru mai multe luni fără a consuma hrană sau apă.
Deși multe animale sunt cunoscute pentru obiceiul de a hiberna, puține reușesc să susțină această stare pe perioade atât de îndelungate încât să ridice întrebări fascinante despre adaptarea lor la medii ostile. În cele ce urmează, vom analiza câteva dintre speciile cu cele mai impresionante perioade de hibernare și modul în care acestea reușesc să „doarmă” mai mult decât oricare altă creatură de pe planetă.
1. Pământarul cu guler alb (Urocitellus parryii)
Această specie de veveriță arctică, cunoscută și sub denumirea de „veverița de pământ arctică”, este probabil campioana absolută a hibernării. Trăiește în regiunile nordice ale Americii de Nord și este capabilă să hiberneze până la 8-9 luni pe an, în funcție de condițiile climatice.
În timpul hibernării, temperatura corporală a acestui animal poate scădea sub punctul de îngheț, până la -2,9°C, fără ca țesuturile să fie afectate. Rata bătăilor inimii ajunge la doar câteva pulsații pe minut, iar activitatea cerebrală este aproape nulă. Din când în când, veverița se trezește pentru scurte perioade, reluând ulterior starea de torpoare profundă.
2. Ursul brun (Ursus arctos)
Considerat simbolul clasic al hibernării, ursul brun nu intră într-o hibernare veritabilă, ci într-o stare numită torpoare sezonieră. Aceasta presupune o reducere semnificativă a funcțiilor fiziologice, dar nu o oprire completă. Cu toate acestea, durata inactivității este impresionantă: între 5 și 7 luni pe an.
Ursul nu mănâncă, nu bea, nu urinează și nu defecă pe toată perioada. Interesant este faptul că femelele gestante nasc în timpul hibernării, alăptând puii în bârlog până la primăvară. Capacitatea acestui animal de a-și conserva masa musculară și densitatea osoasă fără mișcare fizică susținută este studiată chiar și în domeniul medicinei umane.
3. Lemurul pitic de Madagascar (Cheirogaleus medius)
Este singura primată cunoscută care hibernează pentru perioade îndelungate. Trăiește în pădurile uscate din Madagascar și hibernează în mod natural între 5 și 7 luni, în special în zonele în care sezonul uscat face hrana rară.
Lemurii pitici își reduc activitatea metabolică și se retrag în scorburile copacilor, unde temperatura mediului se menține relativ constantă. Spre deosebire de alți hibernatori, acești primate pot rămâne cu temperatura corporală relativ ridicată, într-un echilibru cu mediul înconjurător.
4. Broscuțele de lemn (Rana sylvatica)
Aceste amfibieni nord-americani au o strategie unică pentru a supraviețui iernilor dure: înghețul controlat. Broscuțele își pot încetini activitatea metabolică până la punctul în care 70% din apa din corpul lor îngheață. Ele nu respiră și nu au activitate cardiacă în această perioadă, dar își protejează organele vitale prin acumularea de glucoză concentrată în celule, care acționează ca un agent crioprotector.
Hibernarea lor durează între 6 și 7 luni, în funcție de latitudine. La dezgheț, broasca își reia funcțiile vitale într-un proces spectaculos, fără a suferi leziuni.
5. Țestoasa de uscat (Testudo hermanni)
Această specie mediteraneană de țestoasă este cunoscută pentru capacitatea sa de a hiberna între 3 și 6 luni în sol, în funcție de temperatură. În timpul acestei perioade, toate funcțiile corporale încetinesc semnificativ, iar respirația devine aproape imperceptibilă.
Pentru supraviețuire, aceste reptile depind de un nivel minim de umiditate și de temperaturi stabile. Dacă solul devine prea rece, țestoasele pot muri, motiv pentru care aleg adesea locuri adânci și bine izolate pentru hibernare.
6. Liliacul mic cu urechi scurte (Myotis lucifugus)
Această specie de liliac, răspândită în America de Nord, intră într-o hibernare profundă în peșteri sau clădiri abandonate, unde temperaturile sunt scăzute, dar stabile. Durata acestei stări poate ajunge la 6 luni, timp în care liliacul supraviețuiește doar din rezervele acumulate de grăsime.
Respirația, ritmul cardiac și metabolismul scad considerabil. Deși liliacul se trezește ocazional, aceste perioade de activitate scurtă consumă cantități mari de energie. Una dintre amenințările actuale pentru această specie este sindromul nasului alb, o infecție fungică letală care afectează indivizii în timpul hibernării.
7. Peștele aligator (Lepisosteus osseus)
Acest pește primitiv, care trăiește în zonele mlăștinoase din America de Nord, este cunoscut pentru comportamentul său de inactivitate extremă în timpul iernii. Nu hibernează în sensul strict, dar își reduce drastic activitatea, devenind complet apatic în ape reci sau în noroiul de pe fundul lacurilor.
Această stare poate dura câteva luni, iar supraviețuirea sa este posibilă datorită adaptărilor fiziologice, inclusiv capacitatea de a respira aer atmosferic prin vezica înotătoare modificată.
8. Melcul grădinii (Cornu aspersum)
Printre nevertebratele cu cele mai lungi perioade de inactivitate se numără melcii. În regiunile cu ierni reci, aceștia intră într-o stare numită hibernare, în care se retrag în cochilie, își sigilează deschiderea cu un strat de mucus solidificat și își încetinesc semnificativ metabolismul.
Durata hibernării poate fi de 4 până la 6 luni, în funcție de temperatură și umiditate. De asemenea, melcii pot intra într-o stare similară numită estivație, în perioadele foarte calde și uscate.
9. Cobra regală (Ophiophagus hannah)
Deși majoritatea șerpilor nu hibernează, cobra regală, în special cele din regiunile montane ale Asiei de Sud, pot intra într-o stare de torpoare temporară pe perioada sezonului rece. Aceasta nu este o hibernare completă, dar implică o reducere marcantă a activității și a metabolismului.
Pe durata acestor luni reci, cobra evită contactul cu mediul exterior, rămânând ascunsă în vizuini sau peșteri până la revenirea temperaturilor mai ridicate.
Factori care influențează durata hibernării
Durata hibernării nu este uniformă nici în cadrul aceleiași specii. Ea depinde de:
- Latitudinea geografică și durata sezonului rece
- Resursele de hrană disponibile înainte de hibernare
- Variațiile de temperatură în timpul sezonului de repaus
- Vârsta și starea de sănătate a animalului
În cazul unor specii, o iarnă blândă poate scurta considerabil perioada de hibernare sau chiar să o anuleze.
Hibernarea ca strategie de supraviețuire
Animalele care hibernează reușesc să traverseze perioade dificile de frig sau de lipsă a hranei reducând la minimum consumul de energie. De-a lungul timpului, natura a perfecționat această strategie în moduri variate, unele dintre ele fiind spectaculoase prin adaptabilitate și reziliență. Deși pentru oameni ideea de a „dormi” o iarnă întreagă pare imposibilă, în lumea animală este o condiție vitală, testată de selecția naturală timp de milioane de ani.
